Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Ochii goi ai sfinţilor

        de Carmen Teodora Făgeţeanu

Simona Preda este o prezenţă constantă şi uşor remarcabilă în viaţă culturală românească a ultimilor ani. Datorită studiilor temeinice de istorie şi filosofie, a ajuns repede la o pasiune pentru istoria mentalităţilor, pe care o are şi astăzi, dar, cu timpul, s-a lansat în direcţii noi, desfăşurând o activitate publicistică vastă şi diversă. Este autor sau coautor al mai multor cărţi de non-ficţiune, realizator de filme documentare, cronicar atent al noutăţilor editoriale. Poate mai puţin vizibilă, dar relevantă în contextul actual, e preocuparea sa pentru artele plastice: nu doar că a scris despre pictură, dar, o vreme, a şi pictat icoane. Privind retrospectiv, ne dăm seama că din toate aceste activităţi răzbate vocaţia literaturii, că etichetelor care i s-au pus până acum (istoric, critic literar, jurnalist cultural) trebuia să li se adauge şi cea de scriitor. Anul acesta, Simona Preda a publicat primul său roman, Cabinetul albastru, în „Biblioteca de proză contemporan㔠a editurii Litera.

Deşi este o scriere ionică, cu accente autobiografice, romanul Simonei Preda, aşa cum mărturisea într-un interviu, nu este un jurnal, este ficţiune, în care analiza se concentrează pe psihologia protagonistei. Astfel, autoarea apelează la perspectiva gynocentrică, asumându-şi conştientă viziunea, identitatea feminină. Roman de educaţie sentimentală, cu o poveste care pendulează între neputinţă, dezamăgire, vină, boală, eros şi thanatos, cu numeroase elemente ce ţin de zona de confort a autoarei, filosofie, psihologie, psihanaliză, stârneşte trăiri contradictorii.

Eroina cărţii, artist plastic, pictor iconar, încearcă să se regăsească în cabinetul terapeutic al doamnei G., să se descătuşeze de lupta interioară şi să restabilească raportul ochi-cunoaştere. Blocajul existenţial i s-a accentuat de la neputinţa de a picta ochii sfinţilor, autoarea realizând o adevărată teologie a privirii: „Doamne, ce ochi frumoşi le-aş fi pictat dacă aş fi putut! Erau complet orbi. Sfinţii mei nu vedeau deloc lumea. Lumea pe care aş fi dorit eu să le-o descopăr”. Toate frustrările şi temerile acumulate de-a lungul vieţii vor fi defulate în cabinetul albastru al psihoterapeutei. Deşi autoarea detestă această culoare, o va folosi ca pe un artificiu literar, ce va mijloci mesajele, trecând, parcă, de cealaltă parte a oglinzii. Aici îşi rememorează copilăria, din care răzbate încă imaginea morţii (Sergiu, Puiu, profesorul spânzurat, mama Denisei) şi parfumul cimitirului, imaginea pregnantă a bunicului, ce dă autenticitate textului, viaţa de liceană şi primele iubiri, adolescenţa cu tot ce a lăsat în urmă în oraşul de provincie, cererea simbolică în căsătorie şi imaginea călugărului.

Bucureştiul, degradat, dar nostalgic în acelaşi timp, „pe care l-am iubit dinainte de a-l cunoaşte”, devine un topos literar semnificativ în romanul Simonei Preda.

Personajele feminine secundare din roman (Sonia, Olga, Maria, „fata în furou” sau „fata libelulă”) nu au plasticitatea şi profunzimea eroinei şi pentru că sunt complet filtrate prin vocea narativă şi apar doar prin intermediul acesteia. Fragilitatea şi vulnerabilităţile eroinei sunt revelate prin mecanismele subconştientului la care apelează misterioasa doamnă G. Astfel, eroina este însoţită în toată această călătorie ontologică de patru cai, care, asemenea sfinţilor din icoanele sale, au orbitele goale, dar care, în viziunea psihanaliştilor, sunt un simbol al inconştientului şi al psihicului „neuman”. Oniricul este şi el prezent şi amplifică manifestările psihice, prin care mintea protagonistei se eliberează de frici, îşi creează un univers propriu, compus din prezent şi viitor, cu situaţii inedite, ca într-un tablou de Escher: prezenţa centaurului ca simbol al dualităţii sau a omuleţului chel şi hidos.

Cele trei tipuri de relaţie, simbolică, fizică şi imposibilă, au transformat-o în pacientă a cabinetului albastru şi i-au „furat timpul”, însă doamna G. reuşeşte cu abilitate atât să intuiasc㠄vina” nefericită de a crede că în viaţă totul se poate închide fără a lăsa urme, cât şi să găsească o cale de eliberare a psihicului. Cu această eliberare dispar şi sentimentul vinovăţiei, şi Parisul, şi dricul, şi caii cu ochi albi, însă prezenţa morţii devine apăsătoare. Cea mai mare împlinire este vindecarea neputinţei de a picta ochii sfinţilor, care ar putea fi interpretată prin prisma spuselor lui Modigliani, „când îţi voi cunoaşte sufletul, îţi voi picta ochii”.

Simona Preda a reuşit să creeze, în romanul său de debut, o mostră de autenticitate feminină şi, totodată, să susţină o convingătoare pledoarie pentru autodepăşire, pentru escaladarea obstacolelor interioare şi exterioare care stau în calea spre echilibru.

 

© 2007 Revista Ramuri